Pomenirile pe care le facem pentru „cei adormiți din neamurile noastre” reprezintă un reflex firesc al credinței ferme că dragostea e mai mare decât moartea. Nu știm exact care este raportul dintre rugăciunile noastre, voia lui Dumnezeu și starea sufletelor celor adormiți pentru care ne rugăm, după cum nu știm, de altfel, datele acestui raport nici în cazul celor vii pe care-i pomenim în rugăciune. Știm însă că ne sunt dragi, că îi iubim, iar dragostea noastră în niciun caz nu se oprește în fața unui mormânt, ci trece întotdeauna dincolo de el, revelându-se ca o veritabilă pregustare a Învierii în care cu toții nădăjduim.Astfel privite lucrurile, râvna ortodocșilor de a-și pomenii strămoșii, moșii, părinții, frații, fiii și viicele nu mai este deloc o mirare, ci o mișcare firească. În timp, însă, au apărut, la nivel de practică populară, și o serie de derapaje – unele mai mici și nu foarte însemnate, altele mai mari și îngrijorătoare. Consecvent convingerii că, în general, detaliile (aparent) neînsemnate sunt expresii mai fidele ale unei stări de fapt (deoarece scapă mai ușor grijii de a „coafa” realitatea), vă propun să parcurgeți cu grijă rândurile de mai jos și să acționați ca atare:

1. Când se fac pomeniri pentru cei adormiți?

Pomenirile individuale se fac:

– la 3 zile de după moarte (aceasta, de regulă, cu ziua înmormântăriii), în cistea Sfintei Treimi și a Învierii din morți a Mântuitorului a treia zi;

– la 9 zile după moarte, „ca răposatul să se învrednicească de părtășia cu cele 9 cete îngerești și în amintirea ceasului al 9-lea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugăm să-l moștenească și morții noștri”;

– la 40 de zile, în amintirea Înalțării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, „pentru ca tot așa să se înalțe și sufletul răposatului la cer”;

– la 3, 6 și 9 luni, în cinstea Sfintei Treimi;

– la un an, după exemplul creștinilor din vechime, care în fiecare an prăznuiau ziua morții martirilor și a sfinților, ca zi de naștere a lor pentru viața de dincolo;

– în fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creației.

Pomenirile colective (sau de obște):

– Moșii de iarnă – sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți (Lăsatul secului de carne).

– Moșii de vară – sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt.

– Moșii de primăvară – ziua de 8 martie – pomenirea Sfinților 40 de Mucenici din Sevasta Armeniei.

– Moșii de toamnă – la începutul lunii noiembrie.

În unele zone ale lumii ortodoxe sunt și alte zile când e rânduită pomenirea celor adormiți:sâmbetele din Postul Mare, Paștele Blajinilor – luni, după Duminica Sf. Ap. Toma, Înălțarea Domnului etc. Oamenii se vor întreba, desigur, când anume, din toat aceste zile, este absolut necesar să se facă pomenire. Mă tem însă că răspunsul nu poate fi unul foarte exact. Fiecare face după măsura posibilităților și mai ales după măsura râvnei și a dragostei. E ca și cum cineva ar întreba de câte ori pe an e necesar să dăruiască flori soției. Cine-ar putea răspunde cu o cifră?!…

Ce anume este necesar pentru o pomenire?

Un răspuns mai auster, dar nu departe de adevăr, ar fi „O inimă rugătoare!”. Aceasta pentru că, fără îndoială, cel mai însemnat element al unei pomeniri este însăși rugăciunea pe care o facem pentru cei dragi ai noștri. Din nefericire, adesea, acesta este și aspectul de care ținem cel mai puțin seama.
Apoi, ar mai fi nevoie de următoarele:

– o colivă – făcută din grâu fiert, aceasta simbolizează trupurile celor adormiți. Așa cum bobul de grâu pus în pământ trebuie să putrezească pentru a da apoi rod, noi, creștinii nădăjduim, că trupurile noastre stricăcioase, pe care le așezăm în pământul din care au fost luate, vor învia în Ziua Judecății și vor fi nestricăcioase și pline de strălucire.

De prisos să mai amintim că, așa stând lucrurile, coliva nu poate fi înlocuită nici cu fructe, nici cu vreo prăjitură ori tort; în plus, coliva pe care o pregătim pentru pomenire trebuie ornată cu sobrietate (o cruce este de ajuns, iar bomboana nu prea-și are locul pe colivă…),  gospodinele rămânând să găsească alte prilejuri de etalare a măiestriei într-ale împodobitului. 

– un colac – simbolismul este legat de asemenea de materia primă – grâul. De obicei, colacul are formă de cerc, care e la rându-i un simbol al nemuririi ori, în cheie creștină, al vieții veșnice.

– o lumânare – prin excelență, simbol al dragostei creștine – după cum lumânarea, pentru a lumina în afară, trebuie să se consume pe sine, atingându-și asfel rostul existenței sale, la fel, omul, pentru a fi lumină pentru cei din jur, e invitat să se jertfească pe sine, atingând la rându-i rostul existenței sale – creșterea în relație iubitoare cu Dumnezeu și cu semenii.

– o sticlă de vin – asimilat sângelui, este simbol al vieții (un trup fără sânge este mort), iar în cadru liturgic, semn al prezenței lui Hristos. De aceea, după ce se cântă „Veșnica pomenire!”, coliva fiind ridicată, preotul toarnă câteva de picături peste ea; ridicarea și clătinarea colivei reprezintă cutremurul care va prefața cea de-a Doua Venire a lui Hristos, iar turnarea vinului semnifică faptul că Hristos e Cel care va da viață tuturor celor adormiți.

– un pomelnic – este de dorit ca acesta să fie adus la sfântul altar încă dinaintea începerii Sfintei Liturghii, încât cei dragi ai noștri să poată fi pomeniți de preot și la Proscomidie. Aici preotul scoate câte o părticică (miridă) din prescurile care l-au însoțit. Acestea sunt așezate pe Sfântul Disc, alături de partea care reprezintă pe Hristos cel răstignit (Sfântul Agneț), pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatălui pentru neamul omenesc, să se reverse și asupra noastră și a lor. Scoțând aceste părticele, preotul le rostește numele. Pomenirea lor de către preot îndreptată spre Hristos, Îl face și pe Hristos să-i pomenească în fața Tatălui. La Proscomidie se pot pomeni toți cei care au murit nedespărțiți de Biserică; cei care au murit în dispreț cunoscut față de Dumnezeu, nu pot fi pomeniți.

Pe lângă acestea, creștinii obișnuiesc să pregătească diferite feluri de mâncare pe care le împart „în numele celor adormiți”. Trebuie făcut tot posibilul ca acestea să nu se transforme, cum se întâmplă uneori, în prilej de ospețe funerare, garnisite cu fel-de-fel de manifestări îndoielnice.